Pe scurt:
Ascultă Radio Romania ActualităţiAscultă Live Acum: ÎNTRE PRIETENI (CONTINUARE) Joi, 17 Octombrie

Cele mai citite

Articole recente

Autor

Zenaida Luca-Hac

11 Martie 2012
Vizualizari: 9149
Comentează add

Odiseea este cunoscuta poveste a întoarcerii lui Odiseu/Ulise şi a rătăcirilor sale prin lumea Mediteranei de acum aproape 3200 de ani.

Codul lui Homer

zenaida-luca-hac

Saga unui rege grec ce avea un dar dumnezeiesc.

Saga unui rege grec ce avea un dar dumnezeiesc: cea mai bună minte din lume.

O carte mai veche decât Biblia, plină de simboluri ale minţii, de chipuri, figuri şi măşti ale Înţelepciunii, lăsată de întemeietorii unei înalte şi subtile civilizaţii: a minţii, a spiritului şi a măsurii.

Odiseea – de la mânia lui Ahile la înţelepciunea lui Odiseu

În secolul al VIII-lea î.Hr., când Grecia ieşea din nou la lumină din Evul Întunecat, în care se scufundase de câteva veacuri bune, după misterioasa prăbuşire a regatelor miceniene, un legendar rapsod rătăcitor, Homer, ne-a lăsat două mari poeme, Iliada şi Odiseea. De fapt, primele două cărţi ale unei Scripturi greceşti.

Lumea pe care ne-o descoperă este, însă, mai veche decât cea în care trăia, cu cel puţin 500 de ani. Este lumea enigmatică de dinaintea Epocii Obscure. Lumea grecilor micenieni.
Cine erau ei ? Moştenirea pe care ne-au lăsat-o îi arată ca fiind Fondatorii primei culturi şi civilizaţii a spiritului din Europa. Pentru că tot ce s-a gândit şi tot ce s-a scris mai târziu continuă, într-un fel sau în altul, această moştenire.

şi cine era Homer? Probabil întemeietorul unei renumite şcoli de aezi, ivit într-una din confreriile de rapsozi ce împânzeau ţinuturile greceşti din jurul Mediteranei.
Se spune că erau cântăreţi inspiraţi şi că cei mai mulţi erau orbi. Orbi, dar „văzători cu duhul”. Inspiraţi, dacă e să judecăm după invocaţia cu care începe Odiseea: „O, Muză, cântă-mi mie pe bărbatul …”.

De fapt, Homer nu spune chiar „cântă-mi”. Cuvântul exact este… „cuvântă-mi despre, spune-mi” (în gr.έννεπε/ennepe, din radicalul i.-e. *sekw-, „a arăta, a descoperi, a spune”, de unde sagen şi say în germ. şi engl., dar, mai ales, saga din islandeză).

Traducătorii îl preferă, de regulă, pe „cântă-mi”. Oare pentru că e mai poetic ? Pentru că barzii recitau Odiseea acompaniindu-se de liră ? Pentru că e compusă în hexametri şi se scandează, adică se recită ca o cântare… vorbită ? (E ştiut că ritmul era cel ce-i ajuta pe aezi să reţină miile-i de versuri, cam 12 000). Sau, pentru că Muzele… cântă, mai precis, vorbesc… cântând ? Toate împreună.

Mai exista, totuşi, un motiv: miturile spun că Muzele (nouă la număr) împărtăşesc/ comunică cunoaşterea. Că ele sunt Învăţătoarele divine/ Magistrele sau Măiestrele care îi introduc/îi iniţiază pe muritori în tainele tuturor artelor. În greaca veche, „mousa” (μούσα) şi verbul „a învăţa”, „manthano” (μάνθανω), provin din radicalul indo-european al minţii, *men-. Acelaşi din care provine şi numele mamei lor, Mnimosini (Μνημοσύνη), zeiţa Memoriei şi, poate, a Cunoaşterii. Zeiţa care le-a zămislit împreună cu Zeus (Strălucirea Cerului).

În treacăt fie spus muzica (η μουσική/i musiki sau τα μουσικά/ta musika) nu este altceva decât arta/ştiinţa sacră a Muzelor (Μούσαι).

 E ştiut că Iliada şi Odiseea se cântau la palatele regilor greci, la ospeţe, la jocurile funerare sau la întrecerile atleţilor. Între ele, însă, există o mare diferenţă.
Odiseea este mai nouă decât Iliada. Se pare că le separă o generaţie, cel puţin. Dar, o generaţie în timpul căreia s-a petrecut o importantă (r)evoluţie spirituală care a făcut trecerea de la „mânia lui Ahile” la „înţelepciunea lui Ulise”. De la cultul eroilor posedaţi de luptă şi de elanul războinic (furor eroicus), la cultul păcii şi al măsurii. De la forţa armelor şi a trupului, la puterea invincibilă a minţii şi a spiritului.
Un reflex al acestei noi gândiri este, fără nici o îndoială, replica din Odiseea, a înţeleptului rege al Pylos-ului, Nestor, care afirmă despre grecii plecaţi să cucerească Troia că: „nu erau nici înţelepţi şi nici drepţi” (ού νοήμονες ουδέ δίκαιοι/3,133/trad. Z.L.).
La prima vedere, Odiseea povesteşte soarta cuceritorul Troiei, Odiseu, regele Itacăi, după sfârşitul războiului troian. Totuşi, un fapt extraordinar, dar trecut cu vederea, este acela că ea „ascunde” un „cod al minţii” unic în lume. Un cod înscris în numele şi epitetele personajelor, şi un mesaj pe cât de limpede, pe atât de copleşitor: înţelepciunea - cea mai bună cale de salvare.

Lecţia lui Homer: a fi şi a nu fi înţelept

Cele mai multe nume din Odiseea au legătură cu mintea sau cu spiritul.

Cei ce le poartă se împart în două serii: seria bună, a celor cuminţi (în sensul etimologic: cu minte), şi seria rea, a celor „fără-de-minte”.

A fi şi a nu fi înţelept era criteriul principal după care se împărţea lumea lui Homer. Criteriu care a făcut posibil ca, în secolul al V-lea î.Hr., unul din filosofii lor, Anaxagoras (”stăpânul vorbirii/Agorei”), să-l numească, pentru prima dată în lume, pe Dumnezeu Minte (νούς).

Minte sau Principiul Gândirii. şi, poate nu întâmplător, Anaxagoras a fost profesorul lui Socrate şi, mai ales, mentorul lui Pericle, inventatorul democraţiei.

E mai mult decât evident că numele care înseamnă minte sau spirit, inteligenţă sau gândire, abundă în Odiseea. şi că pecetluiesc soarta celor care le poartă. Pe de o parte sunt „cei înţelepţi” şi, pe de alta, „necugetaţii”.

Lecţia lui Homer e una foarte simplă: cei înţelepţi câştigă, înving şi supravieţuiesc, se salvează sau salvează şi prosperă, iar ceilalţi pierd şi pier. Întotdeauna !

Politropul Ulise. Omul minţii

În ceea ce-l priveşte pe Ulise/Odiseu, nu numele-i propriu are vreo legătură cu mintea, ci epitetele lui.

Pentru „iubitorii de etimologii”, următoarele: Odiseu (Οδυσσεύς) nu are o etimologie cunoscută, ci… populară (notă: Biblia abundă în etimologii populare !).
În cântul XIX (v.407) bunicu-i din partea mamei, Aftolicos (Αυτόλυκος = „Lupul însuşi”), un maestru în a nu-şi ţine jurămintele (κλεπτοσύνηι θ᾽ὅρκωι), chemat să-i dea un nume nepotului său, face un joc de cuvinte: „Tu, ginere şi draga mea copilă, să-i daţi un nume-aşa cum vă voi spune.
Fiindcă vin aici plin de-nciudarea (odissamenos/οδυσσάμενος) ce-n sufletu-mi făcu mulţime dintre bărbaţi, femei de pe pământul rodnic. Să-i fie, dară, numele Odiseu (Οδυσσεύς)”.
Aşadar, Odiseu ar veni din verbul odissome (οδύσσομαι): „a se mânia, a se supăra, a-i fi ciudă” şi atunci s-ar traduce prin:„mâniatul, furiosul”/sens activ, sau „cel pe care s-au mâniat zeii, prigonitul”/sens pasiv. Dar, Odiseu mai poate veni şi din numele durerii, odini (οδύνη), în toate sensurile ei: „suferinţă, chin, nefericire, pătimire”, caz în care s-ar traduce prin:„Fiul Durerii”. Cât despre Ulise, aceasta este forma latinizată a lui Odiseu. În latină i se spunea Ulixes, care nu este altceva decât transcrierea latinească a unor variante/dublete ale lui Odiseu: Olisseus sau Ulixeus (Ολυσσεύς, Ουλιξεύς).

 Primul lucru pe care-l aflăm despre el, chiar din primul vers al poemului, este „politropia” lui. I se spune „bărbatul politrop” (ανήρ πολύτροπος/anir politropos). Toate celelalte „numiri” sunt doar sinonime.

Politrop este compus din: „poli”, mult, şi „tropos”, fel de a fi/de a gândi/ de a se purta (πολύ şi τρόπος).

Sensurile lui „tropos” şi ale verbului din care s-a născut, „trepo”, în greaca veche, sunt limpezi:

- tropos însemna: răsucire, întoarcere, întorsătură; direcţie, cale; fel, mod, manieră, şi, de aici: fel de a vorbi, fel de a gândi, atitudine; fel de a acţiona şi de a se purta, de unde: purtare, maniere, comportament, caracter, obiceiuri; fel de a simţi şi, mai ales, fel de a fi, iar …

- trepo însemna: a întoarce, a îndrepta sau a conduce spre o direcţie; a îndepărta de la ţintă, a abate, a schimba, a denatura; a schimba cuiva gândurile, deciziile, starea de spirit, sentimentele.

E uşor de înţeles că această „întoarcere/ îndreptare spre o direcţie” poate fi o schimbare în bine, deci o îndreptare a lucrurilor şi aşezarea lor pe calea cea bună… sau, poate fi una rea, o înşelare/pervertire sau manipulare.

Reiese că un politrop este cineva care:
se poate întoarce/învârti în toate părţile şi „are ochi şi la spate”, e avizat şi care …
poate schimba/ întoarce sau converti orice situaţie sau soarta însăşi, după cum vrea, în bine sau în rău.

Dacă e în bine, atunci a fi politrop înseamnă a fi:prudent/prevăzător, inteligent, ingenios, inventiv, subtil, genial şi înţelept. Întoarcerea pe care o face e o deturnare a răului. Aşadar, ”omul cu o mie de idei”.

Dar, dacă schimbarea se face în rău, un politrop este cineva: versatil, abil, prefăcut, şiret, manipulator, necinstit, înşelător, pe scurt: „omul cu o mie de tertipuri”.

Oare în ce sens era Ulise politrop ? În ambele, dacă nu ignorăm faptul că el însuşi spune despre sine că e vestit în toată Elada pentru „înşelătoriile” sale.

De pildă, a pătruns în Troia, ca spion, deghizat în cerşetor (IV,245). Sau, ajuns în Itaca, s-a apropiat de peţitori „…în chip de cerşetor bătrân şi jalnic, proptit în băţ şi jerpelit, în zdrenţe” (XVII, 202)

şi, mai ales, a construit calul troian – o stratagemă genială neîntrecută până azi. şi care exprimă ideea că poţi cuceri pe cineva numai făcându-l să devină vulnerabil prin el însuşi, din interior, adică din propria nesăbuinţă/lipsă de înţelepciune.

Notă:Se ştie că exista o profeţie după care zidurile Troiei nu puteau fi dărâmate de nici o armată din lume, ci numai de troienii înşişi.

şi totuşi, Ulise nu este, nici pe departe, „omul cu o mie de tertipuri”. Calul troian, l-a inventat doar ca să ajungă acasă, de vreme ce războiul nu se mai termina. Un război pe care nu l-a vrut şi de care a încercat să scape, la început, prefăcându-se nebun şi, la sfârşit, inventând celebrul cal de lemn.

Povestea spune că atunci când Agamemnon şi fratele-i, Menelau, se pregăteau de război şi îşi chemau aliaţii ca să pornească spre Troia, Ulise s-a prefăcut nebun. Când Palamede, mesagerul celor doi Atrizi, a ajuns şi în Itaca, el a ieşit la câmp cu un plug la care înjugase un cal şi un bou, ca să pară că-şi pierduse minţile. Înţelegând că Ulise încerca să scape de război, mesagerul a recurs la un şiretlic. I l-a luat pe micul Telemah din leagăn, unicu-i fiu, l-a pus înaintea plugului şi i-a strigat: Ulise, nu te mai preface nebun şi vino cu Atrizii la Troia. Abia atunci Ulise, descoperit, a promis că va veni şi… s-a ţinut de cuvânt. Aceasta este povestea „chemării la oaste” a eroului Odiseei, pe care o „consemnează” mitograful latin Hyginus în „Fabulele” sale (nr. 95).

Tocmai această stratagemă este lecţia cu care se deschide Manualul de Înţelepciune al Odiseei. Pentru ea a făcut penitenţă 10 ani: distrusese sfânta cetate a Troiei. Fiindcă, se ştie, în Odiseea, toate cetăţile sunt sfinte, ca unele ce erau construite în incinte sacre şi consacrate unei divinităţi protectoare. Toate aveau protecţie divină şi erau, prin urmare, inexpugnabile.

Zece ani din viaţă, pe care i-a trăit rătăcind, ca o veşnică pradă. O „pradă dulce” pentru zeiţele însetate de iubire şi vânătoare de soţi, Circe şi Calipso, şi o pradă hăituită fără milă de Poseidon, de Polifem sau de peţitorii Penelopei. De altfel, se ştie: planurile, răzbunarea sau „uneltirile” zeilor, în gândirea simbolică a celor vechi, nu sunt altceva decât „uneltele” destinului.

Interesant este că, deşi în lumea veche, războiul era o meserie şi nicidecum una imorală, totuşi, „penitentul” Ulise e o dovadă că, cel puţin în secolul al VIII-lea î.Hr., când a trăit Homer, războiul era simţit ca un păcat. Strica ordinea „celor de sus”.

Încă din al doilea vers al Odiseei, ni se spune că Ulise a rătăcit mult pe mare, iar verbul folosit este plazo (πλάζω) = a zgudui, a scutura, a clătina, a îndepărta de la ţintă (ţel, scop), de la drumul drept, a face pe cineva să (se) rătăcească, a-l abate, a-l rătăci. În treacăt fie spus, plazo este rudă cu plango din latină: a lovi, a bate (de unde plagă), verb care l-a dat în română pe a plânge.
Aşadar, Ulise a fost „deviat”, abătut de la drumul lui spre casă, cum şi el abătuse nenorocirea şi distrugerea asupra troienilor. şi, aşa cum el se îndepărtase de la drumul drept, tot aşa şi Poseidon, „instrumentul” legii divine, l-a făcut să meargă tot pieziş, „plaghios” în greacă (πλάγιος). La „strâmbătate” i s-a răspuns cu „strâmbătate”.

Aşadar, cu această lecţie despre cum „să nu ucizi” semeni nevinovaţi (lecţie repetată şi în episodul Ciconilor, aliaţii troienilor), începe, de fapt, Legea/Codul de Legi sau Codul Moral al vechilor greci. Primul pe care l-a avut Europa.

Dacă politropia arată, în esenţă, prin Ulise, o infinită mobilitate/agerime/ascuţime a minţii şi a sufletului, neadormirea/ veghea spiritului şi capacitatea uimitoare de a te adapta şi de a găsi soluţii, chiar şi atunci când pare cu neputinţă, şi, nu de puţine ori, capacitatea de a inventa oricând poveşti (v. cântul XIII) sau, o uimitoare prezenţă de spirit şi străfulgerare a minţii salvatoare …
… celelalte epitete ale lui Ulise îl arată ca pe un om al minţii.
Asta şi era. Începutul Odiseei e foarte precis: „… bărbatul care a văzut oraşele multor oameni şi le-a cunoscut mintea (νούς-ul/nous) adică: spiritul, felul de a gândi (I,3/ trad. Z.L.).

Iar în alte locuri, ni se spune, de asemenea, limpede, că mintea lui Ulise e deasupra minţii unui muritor (I,66); sau că, fie „cugetul lui e asemenea zeilor”, fie, „el însuşi e ca zeii de cuminte” (ΧΙΙΙ,89).

Ca pe un „om al minţii” îl înfăţişează şi alte epitete, construite pe alte nume ale facultăţii de a gândi: pe frin/φρήν:suflet, inimă şi inteligenţă, pe mitis/μήτης:înţelepciune şi prevedere şi pe mihani/μηχανή:orice maşinărie ingenioasă (de unde:maşină,mijloc,truc) dar şi... inventivitate/ creativitate, măiestrie.

 Notă: „mihani”, etimologic, e rudă cu „mag, magic, maestru” şi cu… „măiestru” din română.

Ulise este numit peste tot în Odiseea:
1.„înţelept, cuminte, cumpătat” (daifron/δαί-φρων, din δαίς, luptă şi φρήν, literalmente, „cel ce a căpătat experienţă de viaţă în luptă, încercat, viteaz”
2.„cu mintea şi inima încercate şi întărite; viteaz, capabil să îndure, să rabde, să suporte, să sufere; înţelepţit şi cumpănit” (talasifron/ταλασί-φρων, din ταλάς, obişnuit să îndure şi φρήν)
3.„cu mintea, inima şi sufletul tari, puternice; cu tărie de caracter, de neclintit” (craterofron/ κρατερό-φρων, din κρατερός, puternic, tare, robust, viguros şi φρήν).
4.„plin de idei şi soluţii; inventiv” (pikilomitis/ποικιλομήτης, din ποικίλος şi μήτης)
5.„cu multă minte, foarte înţelept, mintos” (polimitis/πολύμητις, din πολύ, mult şi μήτης)
6.„maestru, priceput la toate, îndemânatic, iscusit/cu idei, ingenios” (polimihanos/ πολυ-μήχανος, din πολύ, mult şi μηχανή)
7. „care înţelege lucrurile de aproape, pătrunzător” (anhinoos/αγχίνοος, din αγχί, aproape şi νούς)
8. „care are minte, cu-minte” (ehefron/εχέφρων, din έχω şi φρήν )

În paranteză fie spus, nici soaţa-i preaiubită, Penelopa, nu putea fi altfel decât: preacuminte sau preaînţeleaptă (perifron/περίφρων, περί, de jur împrejur, peste tot, şi φρήν).

Chipurile înţelepciunii

Într-un loc în Odiseea (ΙΙ,271) Atena îi pomeneşte lui Telemah de „menos-ul cel bun” (μένος ηύ) al tatălui său, Ulise.

„Menos” înseamnă în elină: suflet, forţă vitală, tărie sufletească, tărie a minţii şi a inimii; putere, vigoare, fermitate, curaj, bărbăţie, ardoare şi..., în sens negativ, mânie aprinsă. Provine din radicalul indo-european *men-, radicalul minţii şi al gândirii.

Nu întâmplător, Atena, arătându-se lui Ulise, ia deseori chipul lui Mentor, vechiul şi devotatul său prieten. Ca să nu mai spunem că lui Telemah îi vorbeşte sub înfăţişarea lui Mentis, alt bun prieten al părintelui său (I, 105). Firesc, fiindcă grecilor, cuvintele: menos, Mentor sau Mentis le sunau foarte apropiate, cum şi sunt.

Mentor şi probabil şi Mentis înseamnă „gânditorul, cugetătorul”. Faptul că Mentor a ajuns un nume comun pentru profesor/îndrumător arată că avea şi sensul de „profesor sau maestru de înţelepciune”.
Amândouă, ca şi menos, provin din radicalul i.e. *men- = a (se) gândi, a reflecta, a crede, a avea în minte, a aminti, radical din care provin cuvintele: minte (mens în latină, de unde minte, în româneşte, pe care s-au format aminte şi a aminti, şi minduiari, a gândi, în aromână); menţiune, comentariu, automat (gr.: αυτόματος, „care gândeşte singur”), mantică (gr.:μάντις/mantis, profet, „cel ce intră în mintea zeilor”), mantră, sau cuvintele înrudite, intrate în română prin slava veche: a meni (a rosti, a aminti binele) şi a pomeni (a aminti).

Aşadar, am numi „chipuri ale minţii” personajele care, şi prin numele şi prin rolul lor, se arată a fi Stăpâni ai Înţelepciunii.

Cum este, de pildă, Alcinou, „Puterea Spiritului” şi soţul Aretei (Αρήτη), „Rugătoarea”/ poate „Preoteasa”, cu care formează un cuplu desăvârşit: Spiritul şi Pietatea.

Numele Alkinoos este compus din άλκη/alki şi νούς/nous. Sensurile celor două cuvinte sugerează o figură ce are şi oferă putere mentală şi spirituală. Alki înseamnă: forţă, vigoare, putere; tărie sufletească, curaj; protecţie, apărare, ocrotire, ajutor, sprijin, iar nous înseamnă, în esenţă, spirit/intelect.

Alcinou este regele-preot al feacilor, poporul de corăbieri (din „cealaltă Realitate”) care comunică telepatic cu corăbiile lor „gânditoare”.

El însuşi îl linişteşte pe Ulise spunându-i că o corabie de-a lor îl va duce sigur acasă, pentru că feacii au corăbii „inteligente” care funcţionează cu puterea gândului: „N-avem cârmaci şi cârme noi, feacii, cum au la vase alţii. La ai noştri chiar vasele ştiu cugetul şi gândul bărbaţilor şi unde-i o cetate şi ţarina mănoasă-a orişicui şi repede străbat noianul mării …” (VIII, 557).

Interesant este că Alcinou recunoaşte în Ulise „un om al minţii”, pe cineva din tagma sa, căci îi spune:chipul îţi este asemenea cuvintelor (înţelepte) şi ai mintea cea bună (adică: gândeşti bine, cu înţelepciune/XI, 367, trad. Z.L.).  

 Ulise şi Atena

Dar, „chipul înţelepciunii” prin excelenţă este Atena, ocrotitoarea lui Ulise. Simbolic, ea poate fi înţeleasă fie ca o întrupare a propriei lui înţelepciuni, fie ca întruparea însăşi a Minţii Universale. Numele-i, Athena (Αθηνά), nu ştim ce etimologie are, dar zeiţa, pe care şi-au ales-o drept protectoare mai multe cetăţi greceşti, printre care şi Atena, era considerată Inteligenţa, Prevederea, Îndemânarea şi Înţelepciunea însăşi.

S-a născut, spun miturile Vechii Elade (Hesiod, Naşterea Zeilor), din capul tatălui său, Zeus, părintele lumii. Adică direct din mintea/gândirea/spiritul lui Dumnezeu, cum am spune azi. Din raţiunea/providenţa universală, dreapta judecată şi înţelepciunea desăvârşită.

şi, primul lucru pe care l-a făcut, după ce a ieşit din capul părintelui său, a fost să scoată un strigăt de victorie. Venirea ei pe pământ anunţa, simbolic, o epocă nouă, luminoasă, cea a spiritului, a raţiunii şi a înţelepciunii. O nouă spiritualitate. O civilizaţie a minţii. A minţii totale: raţionale (lucide) şi intuitive (clarvăzătoare şi prevăzătoare).

O victorie a cumpătării asupra patimilor oarbe, sălbatice şi distrugătoare (cum era, de pildă, mania războiului şi „furor eroicus”, adică sminteala sau nebunia vărsării de sânge întruchipate de Ares, zeul războiului). A măsurii asupra excesivităţii (hybris).

De altfel, epitetul rezervat exclusiv lui Zeus, Domnul zeilor şi al oamenilor, nu era întâmplător „mitieta”, tradus de regulă cu „(atot-)înţeleptul” sau „cumpănitul”, gândindu-ne că acest epitet provine din familia de cuvinte a măsurii, metron (μέτρον).

Cu naşterea Atenei, pentru prima dată în istorie, asistăm la o noofanie, la „arătatea” Minţii Desăvârşite/Dumnezeieşti. Următoarea va fi cea a Logos-ului dumnezeiesc, Iisus Hristos.

În cele mai vechi reprezentări ale sale, Atena apare ca „Fecioara cu scutul” – o divinitate feminină protectoare. Emblema-i, scutul, este, desigur, semnul cel mai simplu şi sugestiv al apărării. În alte ipostaze o vedem înarmată cu o lance (Atena Promahos/Apărătoarea) sau ţinând în mână o micuţă zeiţă înaripată, Nike, Victoria (Atena Purtătoarea de biruinţă).
Ideea e simplă: înţelepciunea este cea mai sigură/bună pază şi pavăză şi cea care aduce biruinţa

Atena Gânditoare Atena Nike - Purtătoarea de biruinţă

  În Imnul XXVIII, Homer o numeşte pe Atena „preaînţeleapta”/polimitis, aşa cum şi Ulise e numit pretutindeni în Odiseea. Ceea ce înseamnă că Ulise are înţelepciunea/mintea Atenei. Ba, mai mult, are şi cunoaşterea ei secretă, căci îi spune zeiţa, într-un loc, (XIII, 296 şi urm.): noi suntem ştiutori amândoi (idotes amfo/ειδότες άμφω, trad. Z.L.).
Adică, văzători, dacă ne gândim că verbul ido/είδω (de unde vine şi idee) însemna, în elină: „a vedea şi a cunoaşte”.

 

                                         

Ulise şi Atena în Insula Feacilor

Se poate întreba cineva, dacă Atena, Înţelepciunea şi Prevederea însăşi, îl proteja şi-l ajuta pe Ulise, de ce a mai trebuit el să colinde Mediterana timp de 10 ani, mai ales că era un rege „drept şi netrufaş”… „ce nu nedreptăţi-n popor pe nimeni, vreodată el, cu fapta sau cu graiul, cum fac, de obicei, stăpânitorii…”. Un rege ce „nu-şi făcu, de loc şi niciodată, păcat c-un om”, cum îi spunea Penelopa crainicului Medon („Cumpătatul”) (IV, 690 şi urm.).
Răspunsul se află în „Decalogul” lui … Homer.

Decalogul lui Homer

Oricât ar părea de ciudat, nu prea se vorbeşte despre codul moral care-şi face apariţia în poemele homerice, mai cu seamă în Odiseea, un cod mai vechi decât Homer şi decât Moise, care, pe bună dreptate, se poate numi „Decalog”.

Decalogul grec arată astfel:
1. Să fii cu frică de (Dumne)zeu
2. Să respecţi legea ospitalităţii (XIV, 58)
3. Să-ţi cinsteşti părinţii
4. Să nu ucizi
5. Să nu fii desfrânat/ să nu comiţi adulter
6. Să nu furi
7. Să nu mărturiseşti strâmb/ să nu minţi/ să nu înşeli
8. Să nu râvneşti la bunurile altuia
9. Să fii cumpătat
10. Să fii înţelept

Toate aceste „porunci” nu apar, desigur, adunate într-un singur cânt, sub formă de „Table ale Legii”, cum apare Decalogul în Exod. Dar, fac parte din viaţa cotidiană a personajelor. Pentru grecii lui Homer erau legi, aşa cum sunt şi astăzi pentru noi. Grecii le trăiau, le urmau şi le respirau. Pentru ei, erau un mod de viaţă.

Decalogul lui Homer este, în esenţă, acelaşi cu Decalogul lui Moise. Diferă numai în ceea ce priveşte Dumnezeul unic şi ziua odihnei. şi, în plus, mai are ceva: legea ospitalităţii. În codul moral, după care trăia civilizaţia homerică, Dumnezeu este Divinitatea ce se manifestă sub toate chipurile zeieşti, şi, de multe ori, sub chipul lui Zeus, cel ce ţine echilibrul lucrurilor în lume.

Iar păcatul capital era lipsa măsurii/hybris-ul, cum am spune azi, trufia. O arată limpede începutul Odiseei, unde aflăm că Ulise „…s-a silit să scape de primejdii şi înapoi să-şi ducă pe tovarăşi. Dar tot la urmă nu putu pe aceia să-i mântuie, oricât se străduise. Pieiră din păcatul lor cu toţii …” (I, 5 şi urm.).

Aici, „păcat” îl traduce pe „atasthalia” (ατασθαλία), care înseamnă o trufie fără margini, vecină cu nebunia sau sminteala. şi, într-adevăr, trufia/lipsa de înţelepciune a fost greşeala care i-a pierdut pe toţi, unii după alţii. Trufie faţă de cine ? Faţă de legea divină/dreapta măsură.

De câte ori ajunge într-un loc necunoscut, Ulise se întreabă peste ce fel de oameni va da: cu frică de zei sau păgâni ? De pildă, abia debarcat în Itaca, pe care, după 20 de ani, n-o mai recunoaşte, se întreabă în sinea lui: „Ah, unde sunt ? Ce ţară iar, ce oameni mai sunt pe aici ? Obraznici, răi, sălbatici ? Ori temători de zei şi bune gazde” ? (ΧΙΙΙ, 200 şi urm.).
O traducere mai exactă ar fi: „călcători de lege” (υβρισταί), „trăitori în sălbăticie” (άγριοι), „care fac strâmbătate” (ουδέ δίκαιοι) sau iubitori de oaspeţi (φιλόξεινοι) şi în suflet/ minte cu teamă de divinitate (σφιν νόος εστί θεουδής).

În lumea lui Homer, oricine încalcă dreapta măsură, zei sau oameni deopotrivă, o face pentru că şi-a pierdut dreapta judecată/ înţelepciunea/cumpătarea. Codul lui ni se dezvăluie şi în… codul numelor. Mai toate numele „călcătorilor de lege ” sunt legate, într-un fel sau altul, de uitare sau de pierdea minţii. De ce uitarea ? Pentru că uitarea legii divine duce la … aneantizare.

Peripeţiile lui Ulise în lumea din afara Decalogului îl pun faţă-n faţă cu mai multe chipuri ale uitării, dar şi ale hybris-ului/excesivităţii.

Exemple:
Lotofagii sau „mâncătorii de lotus” se hrăneau cu flori care aduceau uitarea totală. Nu întâmplător, în ţara lor încep peripeţiile lui Ulise şi ale celor 12 corăbii cu nobili itacieni (IX,84) pe drumul de întoarcere. Lotofagii simbolizează pierderea memoriei/minţii. Ulise îşi scapă soţii care gustaseră din … uitare, doar fiindcă… avea mintea cea mai bună din lume.

Poeţii homerizi ne-au lăsat, aici, un mesaj ascuns într-un joc de cuvinte ce nu prea are de-a face cu lotusul, ci cu uitarea: lotos şi anthos (=floare de lotus) şi lanthano (λανθάνω =a face să uite).

Calipso şi Circe trimit la hybris-ul iubirii. Ulise a stat „prizonier” la prima şapte ani, iar la cealaltă un an. Uitat, credea el, de toţi zeii. Ambele stăpâne („potnii”) râvneau să le fie soţ („posis”) şi i-au promis nemurirea, tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte (ceea ce însemna că ar fi devenit zeu), dar, cu preţul uitării.

Calipso (Καλυψώ) înseamnă „voi ascunde” şi vine din verbul „kalipto” (καλύπτω): a ascunde, a acoperi, a învălui. Simbolizează învăluirea minţii. Feminitatea şi seducţia abisală şi thalassică (ca marea). Este doar fiica lui Atlas, titanul „care cunoaşte toate mările ca-n palmă” (I,52).

Circe (Κίρκη) înseamnă „pasăre de pradă/vultur sau şoim”, să zicem: „vulturesă” sau „şoimană”. Este fiica Soarelui şi a unei oceanide, Persa (nume ce în tăbliţele Linearului B desemna o „divinitate feminină”). Homer o numeşte: „fermecătoare” de multe ştiutoare (polifarmakos/ πολυφάρμακος).

„Farmecele ei rele” îi transformă pe bărbaţii, ajunşi, din întâmplare, în insula ei, în lei sau lupi, care îi păzesc palatul. Acest lucru arată că, în timp ce pentru strămoşii lui Homer, Circe era o divinitate feminină, din seria „Stăpânelor”/Potniilor, poate o „Stăpână a animalelor”, pentru grecii din secolul al VIII-lea î. Hr., ajunsese o vrăjitoare, întruchipare a feminităţii rapace.

Floarea misterioasă cu care îi preface pe bărbaţi în fiare sau în porci, ca pe tovarăşii lui Ulise, se cheamă moly (μώλυ). E albă ca laptele şi are, nu întâmplător, rădăcina neagră. Ar putea fi un farmec, dar, tot atât de bine ar putea fi o plantă psihotropă, ce modifică conştiinţa şi perverteşte mintea. Oricum, se poate face o apropiere între ea şi adjectivul grecesc molys (μωλύς), care înseamnă: epuizat, obosit, sleit de puteri şi stors de vlagă… moale. Apropiere ce ar sugera o zeiţă htoniană (locuieşte în insula Aia/αία, adică „pământul mamă”) „devoratoare de bărbaţi”. Prada-i ? Mentalul masculin ce renunţă de bună voie la scutul Atenei/înţelepciunii.            

                                             

                                                                   Circe şi Ulise                                                                                                                   

Despre sirene sau femeile-păsări, Homer ne spune că stau într-o livadă, peste trupurile în putrefacţie ale celor atraşi de cântarea lor atotdesfătătoare. Ulise a scăpat de ademenirile lor legat de catarg, de mâini şi de picioare, iar soţii, cu dopuri de ceară în urechi.

Neobişnuit este că aceste „zâne” devoratoare de marinari le promit atotcunoaşterea/ pangnosia şi nu desfătări lumeşti.

Versurile nu lasă nicio îndoială:„Sirenele corabia-mi văzură… şi viersuiră aşa cântare dulce:’Ulise lăudate,vino-ncoace, tu, slava nalt-a neamului ahaic, opreşte vasul să ne-auzi cântarea, căci nu vâsli vreun om pe-aici cu vasul, vreodată, fără să ne-audă glasul, ca mierea de plăcut din gura noastră. şi, cum ne aude, oricine se desfată şi-nvaţă mult (τερψάμενος νείται καί πλείονα ειδώς), că noi cunoaştem toate isprăvile ce-au săvârşit, cu voia Cereştilor, aheii şi troienii pe şesul larg din Troia. Ba, cunoaştem şi toate câte se petrec pe lume.’ Aşa ziceau Sirenele cu viersul fermecător, iar eu aveam plăcere să tot ascult... .

Aici, lecţia lui Homer ar fi că hipercunoaşterea, de fapt, hybris-ul sau superbia minţii, este tot atât de vătămătoare ca şi ignoranţa. Din amândouă lipseşte măsura.        

Cât despre ignoranţă, ea apare, în toată monstruozitatea ei, la lestrigoni şi la ciclopi, două neamuri de uriaşi „mâncători de oameni”.

Lestrigonii ar putea însemna „culegătorii de oameni” (λαιστρύγων, din λαός, popor şi τρυγή, recoltă, cules de vii, v. şi vb. τρυγάω, a recolta, a culege viile). Sunt un popor de giganţi din „epoca pietrei” care nu cunoşteau armele de bronz, „nu mâncau pâine” şi vânau oameni cu ţepuşe uriaşe sau aruncând după ei cu bolovani.

Numele regelui lor, Antifatis/Αντιφάτης (de la vb. αντίφημι, a contrazice, a nega, a opune, a respinge, a refuza şi, prin extindere, a fi sau a gândi împotrivă) simbolizează tot ce neagă/se opune civilizaţiei minţii/ spiritului, cu alte cuvinte: ignoranţa şi sălbăticia/necultivarea minţii.

În Lestrigonia, au pierit 11 din cele 12 corăbii plecate pe drumul de întoarcere, din Troia în Itaca. şi, numai din lipsă de prevedere, pentru că n-au ancorat destul de departe de un ţărm necunoscut. Dar, iarăşi, simbolic vorbind, nobilii itacieni au murit pentru că nu-şi foloseau mintea, precum Ulise.

Rudele „culegătorilor de oameni” – un eufemism pentru canibali - sunt ciclopii. Un neam sălbatic de ciobani uriaşi, antropofagi şi ei, cu un singur ochi în mijlocul frunţii, trufaşi, aroganţi şi necredincioşi/fără-de-lege (υπερφίαλοι καί αθέμιστες). Nici ei nu lucrează câmpul şi nu sunt „sitofagi”, adică „mâncători de pâine”, ca oamenii obişnuiţi. Pământul lor, care i se pare lui Ulise cel mai gras şi mai bun pe care-l văzuse vreodată şi, cum nu era cel al Itacăi, rodea numai grâne şi viţă de vie sălbatice. De altfel, cu vinul bun, pe care-l adusese cu el, îl îmbată pe Polifem, mai mare între ei, ca să-l poată orbi (cu un trunchi de măslin, pomul sacru al grecilor). Pentru că vinul ciclopilor era unul acru, din struguri sălbatici.

Numele Polifem (Πολύφημος) este, şi el, unul simbolic. „Palavragiul”. Polifem (despre care se spune că era „ca un zeu”) era un vlăstar al divinităţilor mării. O stihie: fiul lui Poseidon şi al nimfei Thoosa sau „Apa cea repede”, fiica, ea însăşi, a unui vechi, zeu marin, Forkis (fiul lui Pontos, Marea, şi al Gheei, Glia).

Descrierea lumii barbare a ciclopilor este unul din cele mai importante locuri din Odiseea. Spunând Homer ce nu aveau ei, spune, indirect cât de avansată era civilizaţia grecilor în secolul al VIII-lea î. Hr. Ciclopii nu aveau: adunare şi nici Agora, instituţii, religie, legi, justiţie, societate, agricultură, corăbii, comerţ. Prin urmare, nimic din cuceririle civilizaţiei. Trăiau în peşteri, erau barbari şi antropofagi.           

                                                

                                                  Ulise orbindu-l pe ciclopul Polifem

Nu mai puţin interesante sunt şi numele peţitorilor Penelopei care râvneau la femeia, la averea şi la tronul lui Ulise, peţitori despre care Homer zice că „nu erau nici cu mintea-n cap, nici drepţi” (ού νοήμονες ουδέ δίκαιοι/2,282, trad. Z.L.). Cele care vorbesc de la sine sunt:

Anti-noos (Αντινόος), literalmente: anti-minte, necugetatul. Era fiul lui Efpitis (Ευπείθης), cel uşor de convins, ascultătorul, docilul, manipulabilul.

Amfi-nomos (Αμφίνομος), cel care interpretează legea după cum vrea.
Amfi-medon (Αμφιμέδων), cel ce umblă cu două măsuri, duplicitarul.

În schimb, pe porcarul lui Ulise îl cheamă Eumeu (Ευμαίος), nume ce înseamnă fie „cel ce meneşte de bine/doreşte cu ardoare binele” (din particula eu/ευ, bine, şi verbul meome/μαίομαι, a dori cu ardoare, a meni… fie …
… „maica cea bună” (din aceeaşi particulă eu/ευ, bine, şi „mea”/μαία, maică, mamă, doică …
… pentru că Eumeu a fost acela care l-a adăpostit şi l-a îngrijit pe Ulise şi i-a fost ca o mamă grijulie, după ce a pus piciorul în Itaca, preschimbat de Atena într-un cerşetor zdrenţăros.
O făcuse pentru că străinul cerşetor era doar … aproapele lui. De altfel, grecii lui Homer credeau că orice străin le bate la poartă e sfânt. Trimis de zei sau un trimis al zeilor. Care îi încearcă sau îi cercetează. şi că, primindu-l şi ajutându-l, o fac în primul rând pentru divinitate.

Astăzi Grecia se află în centrul atenţiei comunităţii internaţionale poate mai mult ca niciodată şi o aşteaptă o lungă „odisee”. Un exerciţiu al înţelepciunii şi al răbdării. Din fericire grecii au la îndemână un sfat bun, chiar sfatul Fondatorilor civilizaţiei europene (care se întâmplă să fie chiar proprii lor strămoşi): „…să nu fie omul niciodată călcător de lege…” (Μή τίς ποτε πάμπαν ανήρ αθεμίστιος είη/Odiseea, XVIII, 141, trad. Z.L.).

Notă: traducerea citatelor din Odiseea aparţine lui George Murnu, în afara celor cu menţiunea „trad. Z.L.”.

LUCRĂRI CONSULTATE

Walter F. Otto, Zeii Greciei
Felix Buffiere, Miturile lui Homer şi gândirea greacă
Pierre Vidal-Naquet, Vânătorul negru
Charles Freeman, The Greek Achievement


Etichete Exclusiv onlineHomerOdiseeapolitropieUliseAtenaminteînțelepciuneciclopiPolifemDecalogCirceCalipsocivilizațieaedcalul troian

Articole cu teme similare:

Recomandarile editorului:

X

Candidaţii la preşedinţia Comisiei Europene participã la o dezbatere Eurovision, la Parlamentul European - Video Live