Chris Rea, la superlativ

Chitările albastre au străjuit scena Sălii Palatului la mult aşteptata întâlnire cu Chris Rea, arătând că ‘blue’ este culoarea concertului; de la blues, desigur ,al cărui slujitor de mulţi ani el este, de la melancolie dar şi de la speranţa că aceasta a fost cea care l-a făcut să învingă grava sa boală şi să-l aducă pe scenă în faţa nenumăraţilor fani din România care au epuizat biletele cu aproape o lună în urmă.

Tânărul compozitor, solist şi chitarist irlandez Paul Casey a deschis spectacolul cu un recital de 20 de minute, arătând că doar cu o chitară şi un microfon, dar cu har, poţi capta şi atrage atenţia auditoriului.

Apoi a venit Chris Rea, însoţit de cinci muzicieni şi de la început l-am recunoscut pe deplin; era la înălţimea aşteptărilor, cu vocea sa caldă plină de inflexiuni joase, cu solourile chitărilor sale albastre care au suspinat, au plâns şi au adus dogoarea infernală a blues-ului.

Pe fundalul scenei împodobite cu imense chitări s-au derulat imagini cu picturile lui Rea care impreună cu inspiratul joc de lumini au creat şi ele o atmosferă aparte.

"Ce mai noapte", scria artistul britanic în cartea de oaspeţi a organizatorilor, cu adevărat el a cantat cu tot sufletul marile sale succese precum ‘Road to Hell’, ‘Julia’, ‘Looking for the Summer’,’Josephine’ cât şi cele două bisuri cu ‘On the Beach’ şi apoi cu ' Let’s Dance’ în ale cărui versuri a strecurat o istorioară cu un bodyguard care nu i-a dat voie să intre într-o discotecă pentru că ar fi prea bătrân…si el i-a raspuns: ’Oricât de în vârstă o să fiu, niciodată nu voi fi aşa de bătrân încât să nu mai dansez…’ şi chiar a dansat cu toată inima!

Excelent a fost totul: artistul, sunetul, muzicienii impecabili alături de care a cântat, încât făcând referire la ultimul său cântec lansat în 2009, (Come So Far ,Yet Still So Far To Go), aş spune că îi doresc şi eu multă sănătate şi putere pentru drumul lung pe care îl mai are de străbătut.