Caisa sau mărul armenesc

Romanii au descoperit parfumata, catifelata şi preadulcea caisă când au cucerit Armenia şi au numit-o fie armeniaca, fie malum praecox (mărul timpuriu) fie, simplu, praecoquum, adică cea care se coace înainte de vreme, timpuriu.

Pliniu cel Bătrân povesteşte în secolul I d. C. că acest “măr armenesc timpuriu” avea un preţ exorbitant.

Dar, cu mult înainte de Pliniu – spun istoricii botanicii – despre caisă se vorbeşte în “Cartea Munţilor şi a Mărilor” (Chan-hai king), atribuită împăratului chinez Yu cel Mare, în jurul anului 2200.

Ei cred că a fost adusă de caravanele negustorilor în Persia şi, de acolo, în Armenia.
În româneşte caisă vine din greaca modernă (καϊσί) ca unul din poamele cele mai alese de care se bucurau domnitorii fanarioţi ce o numeau cu numele-i turcesc, kayisi.

Ce poate fi mai ademenitor după o zi călduroasă decât o cremă de caise ?

Mixaţi-le cu mentă, vanilie, scorţişoară, puţin tarhon şi busuioc.
Îndulciţi crema cu miere şi bucuraţi-vă de ea alături de urdă de capră sau de brânză de vaci, frecată cu miere, scorţişoară şi mentă.
De reţinut: caisa e foarte bogată în beta-caroten – ne-o arată portocaliul ei, pe care îl au şi morcovul, pepenele galben şi roşia, şi care e o apărare puternică împotriva cancerului, mai ales de plămâni, de pancreas şi de piele.