August - Augur - Autor

De la augur la autor

În anul al VIII-lea al erei noastre Octavian August, adică Octavian Divinul, nepotul şi fiul adoptiv al marelui Iuliu Cezar, a schimbat numele lui Sextilis, luna-i norocoasă, a VI-a din calendarul roman, în Augustus.

De ce? Poate pentru că augustus este unul din acele cuvinte rare şi nobile pe care merită să ţi le ataşezi numelui.

Însemna: sfânt, divin, ceresc, nobil, venerabil, măreţ.

Istoria lui începe atunci când se naşte, ca adjectiv, în limba latină, dintr-un cuvânt străvechi: augur.

Augurii erau, în vechea Romă, Maeştri ai Divinaţiei. Interpretau semnele cereşti, îndeosebi fulgerele, zborul şi limba păsărilor. Comunicau ce era fast şi nefast, permis şi nepermis. Erau socotiţi infailibili, adică nu se înşelau niciodată.

Puteau amâna începutul unui război sau data alegerilor. In-augurau un oraş sau un templu, cum am spune astăzi, îl sfinţeau.

Ceea ce foarte puţini ştiu este faptul că între augur, deţinătorul unei ştiinţe divine, şi între autor există o tainică legătură.

Despre ce este vorba? Cuvântul auctor (autor) s-a născut, la fel ca şi augur şi augustus, dintr-un verb străvechi şi enigmatic: augeo, al cărui sens era în latina clasică: a face să crească, a spori, a mări şi care, în româneşte, s-a păstrat în compusul său adaugeo, care a dat a adăuga.

Ca fiu al lui augeo şi ca frate al lui augur, autorul este intim şi subtil legat de divinitate.
În primul rând pentru că radicalul indo-iranian aug- însemna “a crea şi a da la iveală”, cu referire eminamente la puterea creatoare a Zeului (v. Emile Benveniste, Vocabularul instituţiilor indoeuropene, Paideia 2005, pag. 490).

Şi, în al doilea rând pentru că augurul “traducea” mesajele puterilor celeste, observând fulgerele şi păsările.

Unul, augeo, este verbul creaţiei şi al creşterii, iar celălalt, augurul, este, prin excelenţă, “tălmaciul zeilor”.

Funcţiile autorului în antichitatea romană

Se înţelege că, în virtutea acestei nobile descendenţe semantice, un autor are întotdeauna menirea secretă de a face să crească, să se înmulţească şi să rodească în minţile semenilor săi mesajul ceresc.

În latina clasică, auctor putea fi:

- părintele unui popor, fondatorul unei cetăţi sau un erou civilizator;

- un legiuitor şi un creator de instituţii;

- un inventator şi un scriitor, adică părintele unei scrieri;

- tutorele, martorul, mentorul sau magistrul, a cărui opinie e crezută şi respectată;

- şi, nu în ultimul rând, o autoritate.

Nu-i deloc greu să ne dăm seama că rostul unui autor, adică al unui creator, este acela de a da la iveală şi de a face să rodească în minţile oamenilor învăţăturile divine, de a le institui, de a garanta pentru ele, de a le mărturisi drept adevărate şi bune, de a le patrona, de a le apăra şi de a le preda.

Şi, pentru că tot am pomenit de creator, e interesant de spus că acest cuvânt s-a născut dintr-un radical ce a dat în latină verbele creo: a crea, a produce şi cresco: a creşte, a înmulţi, a spori.

Poate nu-i întâmplătoare această insistenţă: mintea divină ne arată limpede că, prin autor şi prin sinonimul său creatorul, le-a delegat oamenilor cel mai important atribut al său, acela de a crea şi de a produce.

Şi, totodată, că actul creaţiei este, la origine, un act divin care, de aceea, ar trebui să fie responsabil.

Moştenirea lui augeo

Urmaşii străvechiului şi enigmaticului verb augeo nu sunt mulţi, dar sunt importanţi, iar cel mai de seamă dintre ei, autoritatea, este o instituţie capitală a umanităţii.

Augur a dat:

- a inaugura, adică a deschide oficial activitatea unei instituţii, a unui aşezământ, a unei expoziţii;
- inaugurare sau acţiunea de a inaugura
- şi expresia: semn de bun sau de rău augur.

Din auctor s-au născut:

- autor;

- autoritate, care are următoarele sensuri: 1. for, organ al statului, oficialitate; 2. putere, stăpânire; 3. dominaţie, supremaţie; 4. ascendent, consideraţie, influenţă, înrâurire, prestigiu, reputaţie, respect, stimă, trecere, vază, credit; 5. somitate, erudit, savant, specialist.

- a autoriza, adică a împuternici, a însărcina, a da dreptul, a permite, a delega;

- autorizare, adică împuternicire, însărcinare;

- autorizaţie, cu următoarele întrebuinţări: 1.permis, licenţă pentru practicarea unei meserii; 2. îngăduinţă, permisiune, drept, voie;

- autorizat, care înseamnă împuternicit, dar şi calificat, competent, îndreptăţit, priceput;

- autoritar sau: poruncitor, voluntar;

Din augeo se trage şi ad-augeo, care a dat în româneşte:

- a adăuga / a adăugi, adică: a spori, a completa, sau a (se) alătura, a (se) alipi;

- adaos: anexă, apendice, completare, supliment;

- a augumenta, adică a creşte, a mări;

- augmentare;

- auxiliar care înseamnă: ajutător, de sprijin, un accesoriu sau ceva secundar .

Din augustus avem:

- numele lunii a VIII-a, numită în calendarele populare gustar sau secerar;

- august, un adjectiv al nobleţii care poate fi redat de o serie întreagă de epitete înalte (conform obârşiei sale înalte) : maiestuos, măreţ, sublim, strălucit, venerabil, împărătesc, domnesc, prea-înalt, preamărit, slăvit, imperial, divin.