Asigurarea de pe urmă

După episodul pensiilor private obligatorii – Pilonul 2, un nou termen limită – cel al asigurării obligatorii a locuinţelor, care expiră mâine, sperie şi lasă rece deopotrivă populaţia României. Ba mai degrabă lasă rece... Se pare că nici constrânşi de perspectiva amenzilor românii nu concep să plătească o sumă cât de mică pentru o ipotetică problemă care le-ar putea afecta proprietatea.

Culmea, cel mai lesne de înţeles e reticenţa celor care locuiesc în zonele în care au des loc alunecări de teren, categoric datorită faptului că până acum, cum a dat urgia... cum a sărit ba statul, ba prefectura, ba primăria, ba vreun bun samaritean afacerist până-n măduva oaselor şi, nu în ultimul rând, comunitatea. De-acum încolo logic ar fi ca în asemenea cazuri sinistraţii să nu mai aştepte mila nimănui şi să apeleze la societăţile asigurătoare. Ce ştie însă bine românul (şi nu greşeşte!) e că întotdeauna în caz de calamitate se va găsi şi de-acum încolo cineva dispus să-şi facă măcar imagine dacă nu chiar campanie electorală pe spinarea unui astfel de eveniment nedorit. Şi-atunci de ce s-arunce cu banii? De ce s-arunce cu banii zic, când ştie că în caz de “Doamne-fereşte” s-o găsi acolo un acoperiş, un codru de pâine şi o ciozvârtă de carne – combinaţie pe care foarte mulţi nu şi-o permit nici în mod obişnuit!

Şi totuşi obligativitatea asigurării locuinţelor nu s-a născut musai pentru mine, pentru bucureşteni neapărat sau pentru orăşeni în special. Nici pe departe! Scopul acestei măsuri a fost tocmai ca statul să se asigure că, de exemplu, Prutul, Siretul, Crişurile ori nu ştiu ce pârâu amărât, dar nervos din cale-afară pe timp de furtună sau când se topeşte zăpada, nu mai inundă şi bugetul! Până vor înţelege asta şi cei direct vizaţi va mai curge însă multă apă şi pe Prut şi pe Siret şi pe Crişuri şi din păcate şi pe lângă...